Nicu Alifantis: Alchimia dintre poezie, teatru și muzica de colecție
Menestrel, compozitor, actor al stărilor de spirit și fin parfumier al cuvântului cântat. Cu peste jumătate de secol de carieră, Nicu Alifantis este o instituție în sine în cultura românească. De la debutul adolescentin de la Brăila și anii de glorie din Cenaclul Flacăra, până la sutele de coloane sonore compuse pentru spectacole de teatru antologice și proiectele grandioase alături de trupa ZAN sau orchestre simfonice, Alifantis a rămas fidel unei singure reguli: eleganța absolută.
Brăila are un parfum cosmic aparte — dunărean, cosmopolit, plin de povești. Cât din spiritul acelui oraș și din încăpățânarea grecească se mai aude astăzi când puneți mâna pe chitară?
Nicu Alifantis: Aș spune că mai toate cântecele mele sunt străbătute de fiorul Dunării și al trăirii mele la Brăila. Nu există ceva mai prețios decât bagajul copilăriei și adolescenței petrecute în orașul meu natal. Acolo am deschis ochii și am auzit cântecele copilăriei îngânate de părinții și bunicii mei, forfota graiurilor etniilor ce locuiau Brăila, poveștile străzilor, caselor, oamenilor. E greu să nu port cu mine toate acestea și să nu vibreze astfel muzica pe care o fac.
Ați pus pe muzică versurile unor uriași — Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Bacovia, Miron Radu Paraschivescu. Cum vă dați seama că o poezie cere să devină cântec și nu e doar un text frumos care ar trebui lăsat în carte?
Nicu Alifantis: Simt pur și simplu, mă regăsesc acolo într-un vers, vine totul de la sine, e să fie. Toate au un timp al lor când trebuie să se întâmple, probabil că așa e și cu poezia care devine cântec.
La ce poet vă întoarceți cel mai des când aveți nevoie de liniște?
Nicu Alifantis: Depinde de liniștea pe care mi-o doresc, pentru că fiecare poet vine cu felul lui de-a ne duce-ntr-o poveste, aidoma cântecelor de leagăn sau ale poveștilor cu care ne linișteau părinții și bunicii. Asta pentru că momentele de liniște pe care ni le dorim adesea sunt diferite precum stările poeților pitite în poemele lor.
Albumele dumneavoastră — pe vinil, CD sau în ediții de colecție — arată impecabil, de la grafică până la masterizare. De unde vine această rigoare aproape maniacală pentru detaliu și prezentare într-o lume care consumă muzica pe fugă, pe telefon?
Nicu Alifantis: Am avut șansa de-a crește printre oameni extrem de valoroși care puneau arta lor mai presus de toate. De la ei am învățat respectul pentru ceea ce faci. Orice operă, indiferent că-i carte sau muzică, trebuie să fie împachetată frumos să devină unitară, expresivă, tentantă. Asta ajută atât cartea cât și discul să viețuiască, să rămână în timp să ducă mai departe personalitatea autorului.
Cântece precum ‘Piața Romană nr. 9’ sunt fredonate de tineri care nici nu erau născuți când le-ați compus. Care este ingredientul care face o piesă să nu se învechească niciodată?
Nicu Alifantis: Nu există o rețetă, sau cel puțin n-am descoperit-o eu. Nu mi-am propus niciodată să mă trezesc dimineața, să-mi beau cafeaua și să fiu genial pentru a face un hit. Cred că e vorba doar de percepția publicului și-atât. Unele cântece reușesc să-ți intre în suflet și să nu mai iasă de-acolo, dar asta nu ține de făcătorul lor ci pur și simplu de cel ce le ascultă..
Sunteți un spirit boem, un om al serilor lungi de povești și al prieteniilor pe viață. Cum vedeți viteza și superficialitatea din industria muzicală actuală?
Nicu Alifantis: Trăim într-o vreme a superficialității în toate domeniile din păcate. Probabil când lumea va intra din nou în normalitate și culturii i se va da importanța cuvenită lucrurile se vor schimba. Până atunci se pare că suntem pe cont propriu.
Dacă chitara dumneavoastră ar fi un om, ce i-ați spune după 50 de ani de bătut drumurile împreună?
Nicu Alifantis: Un mare mulțumesc!
Ați strâns o viață de amintiri, întâlniri memorabile și turnee nesfârșite. Când vă uitați în spate, care este prima imagine care vă vine în minte și vă aduce un zâmbet instant pe buze?
Nicu Alifantis: Dorința părinților mei de a mă face doctor sau avocat ori inginer, adică un om serios…
Oamenii vin la spectacolele lui Nicu Alifantis ca să redescopere o lume mai bună, mai caldă și mai poetică. Ce vă doriți cel mai mult să lăsați în sufletul unui om când pleacă de la concertul dumneavoastră?
Nicu Alifantis: Cel mai tare îmi doresc să se regăsească pe sine, măcar pentru o oră sau două, să dea frâu imaginației de-a zbura oriunde, să fie liber, să creadă în el, să-și hrănească pentru un timp sufletul și, mai ales, să iubească.
Articolul Nicu Alifantis: Alchimia dintre poezie, teatru și muzica de colecție apare prima dată în Lumea Muzicii.
